Astăzi se termină. Să vedem ce. Încă un sezon mediocru pentru Universitatea sau se termină totul. Se spune că o dată e ca niciodată. Însă deja a doua retrogradare înseamnă să-ţi fi pierdut ultima fărâmă de ştaif, renumele câştigat în anii ‘70, ‘80 rămâne mult prea depărtat, anihilat de o realitate dureroasă.
Fără performanţă ne-am obişnuit, nu mai gustăm succesul de vreo 17 ani, am pierdut generaţii de jucători şi totodată de suporteri în favoarea altora. Mai trist ar fi să ne obişnuim şi cu retrogradările, cu greu am mai putea pretinde că ne-a mai rămas măcar ţinuta ponosită şi emblema ruginită din ţinuta nobilă şi grandioasă pe care o afişam cândva. Când am picat prima dată parcă nu puteam accepta drama până nu am ajuns în strada Veseliei să întâlnim satelitul Rapidului. Abia atunci am înţeles că nu fusese doar un coşmar. Efervescenţa din jurul Universităţii a creat atunci însă inevitabil şi o nouă stare de spirit. Se schimbase patronul, deci ne updatasem la capitolul moral, speranţă, aşa cum o făcusem periodic când i-am întâmpinat pe Păunescu, Ilinca, Neţoiu sau Dinel. Acum deja ar fi prea mult, ce ar trebui să se mai întâmple ca să o mai putem lua de la capăt? Venită după cinci eşecuri la rând, a doua astfel de serie în acest sezon, actuala echipă trebuie să bată măcar acum, să arate decent măcar pe ultima sută de metri. La fel ca în 2005, în ultima etapă întâlnim Oţelul. Nu este totuşi aceeaşi situaţie. Atunci, Ştiinţa era deja condamnată, iar trupa lui Stoichiţă administra necruţătoare un “set alb” unor copii lăsaţi de izbelişte. Printre ei se aflau şi Dănănae sau Gângioveanu, vlăstarele moştenite şi altoite în noua eră patronală.
Unii spun că nu putem retrograda, fiindcă nu este acceaşi atmosferă de acum cinci ani, alţii sunt sceptici, fiindcă Ştiinţa nici măcar nu mai joacă acasă, unii spun că ar fi mare păcat de perspectiva frumoasă a Universităţii, alţii spun că de la repromovare tot construim precum meşterul Manole, dimineaţa constatând că nu am evoluat. Ne sperie această postură, chiar dacă sunt şanse minime să picăm, ţinând cont de variantele pe care le avem. Doar gândul că am ajuns aici ne deprimă, mai ales că acum un an eram la un gol de cupele europene. Suntem la mâna noastră, iar la colţ pândesc Iaşiul de unde Ionuţ Popa decreta acum cinci ani “căderea Imperiului Roman”, dar şi “surata” din Gorj, Pandurii, care promova tocmai când noi ne scufundam, iar apoi se salva prin jertfa Sportului. Pe hârtie e simplu - dacă batem nu ne interesează restul. Fragilitatea echipei ne împinge însă la calcule cu creionul în mână. Un egal al nostru ar trebui musai combinat cu un succes al Pandurilor la Alba Iulia. În caz de eşec, Dumnezeu cu mila! La fel şi Meme sau Blaz! Lipsesc fraţii Costea, dar ce mai contează cine intră astăzi pe teren? Sacrificiu suprem din partea tuturor pentru a se trage linie sub noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu